Procesul de formare a indentității
A vorbi despre identitate înseamnă a vorbi despre natura umana si complexitatea ei, despre istoria devenirii omului, a creării și recreării lui prin gândire, efort si voință; înseamnă a vorbi despre o față vizibila, conștienta de sine si alta ascunsa ce transpare în gânduri, gesturi, comportamente demne de a fi luate în seama.
Într-o lume marcata de tensiuni si conflicte, dominata de schimbări rapide si multiple (economice, sociale, politice, psihologice) cultivarea identității personale devine impetuos necesara.
Din punct de vedere științific nu se poate vorbi despre identitate, fără a aborda personalitatea si factorii ei implicați în procesele psiho-sociale care intervin în structurarea identității personale.
Nu trebuie sa uitam ca, data fiind natura sociala a omului, personalitatea umana nu poate fi apreciata decât în plan social, ea validându-se în raport cu alții, printr-o raportare si reevaluare continua. Socialul este oglinda în care omul își reflecta adevăratul chip, el neputând exista în afara societății, ci numai în ea si prin ea. Deci nu poate fi analizat decât ca ființa sociala, dezvoltarea sa psihica fiind „întotdeauna impregnata de raporturile societății cu el”.
Faptul ca omul nu poate exista decât în societate o atesta nu doar psihologia si sociologia, dar si istoria, antropologia, întreaga cultura a umanității si mai ales evoluția psihica a omului bazata pe aprofundarea si interiorizarea socialului devenit punctul de lansare al conștiinței umane. Realitatea umana este foarte complexa, ea nu este doar pozitiva sau doar negativa ci este o realitate contradictorie, plina de conflicte si ciocniri interioare, de trăsături de caracter pozitive dar si negative, de scopuri înalte, sociale dar si meschine, egoiste, din interacțiunea cărora omul se construiește pe sine, prin „ciocnirea contrariilor, prin contracararea tendințelor opuse, prin depășirea progresiva a unor tendințe sau trăsături negative ce se instalează pasager sau durabil în personalitatea sa.”[1]
[1] M. Zlate – „Omul fata în fata cu lumea“
Când voi descoperi cine sunt, voi fi liber.
- Ralph Ellison
Personalitatea umana este în esența în orice moment implicata într-o foarte larga rețea de relații sociale. Omul nu este niciodată singur, este cu sine. Relațiile cu ceilalți, raportarea la ceilalți, la obiectivitate este permanenta. În acest fel, „eul social” reflecta întrepătrunderea dintre eu si societate creând dialectica intima si complexa a identificării „omului concret” cu idealurile, aspirațiile si valorile sale care se exprima si exista în societate si în ofertele acestora.
Se considera ca problema efortului continuu de identificare cu anumite valori ale vieții (materiali, spirituale, culturale si social ideologice ) si de căutare a propriei identități este una din problemele de baza ale psihologiei moderne.
Dat fiind faptul ca existenta omului este legata indiscutabil de viata sociala, expresia cea mai concreta a personalității umane este modalitatea ei de manifestare si relaționare cu semenii săi caci după cum ne spune si Mihai Golu: „Personalitatea exista, se formează si se manifesta prin relaționare.”[2]
Identitatea a constituit direct sau indirect, obiectul de cercetare al mai multor psihologi, preocupați de evoluția personalității umane, de înțelegerea cauzala a manifestărilor ei, de ameliorarea comportamentului ei menita sa situeze omul pe o noua treapta de evoluție. Printre aceste preocupări se distinge orientarea psihologica intitulata, ,,Psihologia umanista’’ în centrul căreia se afla omul si aspectele sale existențiale, cu accent pe potențialul său de devenire, pe explorare si dezvoltarea calităților umane. Reprezentanții de seama ai psihologiei umaniste: A. Maslow si Carl Rogers releva caracterul unic al ființei umane capabila sa dirijeze cu luciditate propria traiectorie prin viată si mai ales ,,sa devina ceea ce este capabil sa fie”[3].
Preocupați de progresul ființei umane si de capacitatea sa continua de perfecționare, psihologii români si-au adus si ei contribuția la elaborarea unui model uman. Toate lucrările care au abordat problema cunoașterii omului ating mai mult sau mai puțin problema identității, a conștiinței de sine necesara identificării locului sau în lume, a găsirii de soluții optime problemelor inerente ale vieții, apropierii de esența fenomenelor. Prin îndepărtarea sa de esența fenomenelor, omul se adâncește în angoasele lui, intrând într-un cerc vicios, de multe ori irațional, îndepărtându-se de condiția de stăpân al propriei sale vieți. Dată fiind natura sociala a individului, identitatea sa nu poate fi apreciata decât în plan social, ea validându-se în raport cu alții, drumul ei plecând din sfera biologica, trecând prin cea psihica, afectiva, intelectuala si oprindu-se în cea sociala.
Sentimentul de identitate creează siguranță, confort psihic, intimitate dar si responsabilități legate de sarcinile temporare fata de evoluția sociala mai largă a structurilor de apartenenta si de securizare materiala si spirituala ale identității.
Noi nu suntem , ci devenim. Totul este sa ne surprindem, sa ne regăsim în ceea ce este esențial în ființa noastră, în ceea ce constituie traiectoria dominanta în transformarea personalității noastre, după cum spunea V. Pavelcu.
Dintre etapele de vârsta ce caracterizează evoluția umana, m-am oprit asupra adolescentei, deoarece problema principala a acestora este a identificării de sine, a dezvoltării conștiinței personale. Ea reprezintă pasul cel mare al adaptării sociale când necesitățile interioare si presiunile externe determina tânărul sa adopte o strategie de viată, sa reflecte mai adânc asupra propriei persoane si a lumii care o înconjoară.
În căutarea identității a locului sau în lume ca si în grupul de apartenenta, adolescentul parcurge o etapa de viată puternic impregnata afectiv si intelectual. Adolescenta este o perioada trăita intens, tumultos, fiind o continua căutare a sinelui în ansamblul eurilor sociale.
Căutarea identității în adolescenta are o relație importanta cu spiritul de revolta. El considera ca părerile sale trebuie sa primeze, el dorind în orice chip sa facă impresie, sa atragă atenția, sa fie luat în seama si considerat un adult. Își da seama ca nu mai este copil deoarece atitudinea în fata vieții este alta: ”Am ajuns la o vârsta în care copilul a dispărut. Felul de judecata, faptele mele sunt mai mature, iar felul de a privi viată este altul decât în copilărie.” Nici un adolescent nu dorește sa fie tratat ca un copil iar în fata adultului manifesta o atitudine de revolta.
Ieșirea din conformismul infantil este echivalent cu câștigarea independentei.
Conflictul dintre generații este si va fi etern; întotdeauna părinții ca adulți, vor avea principii stabilizate, verificate, o doza de scepticism, în timp ce tinerii vor avea idealuri, vor tinde spre perfecțiune, fiind mai încrezători.[4]
Salut!
Eu sunt Robert. Dacă ai venit pentru evaluare și ghidare psihoterapeutică, atunci ești in locul potrivit.
IMPARTASESTE BUNA STARE!
Cunosti pe cineva care ar putea beneficia de pe urma articolului? Impartaseste-l cu ei: